Trail Explorers » MSG Apuseni Ultra

Am rămas dator cu o cursă lungă la MSG după experiența din urmă cu 2 ani de la maraton când m-am dus nepregătit și puțin accidentat și nu am prea avut o cursă reușită. De data asta ultra-ul a fost modificat, nu s-a mai pornit noapte ci dimineață la 5 și i-a fost și scurtată distanța. M-am înscris cu aceeași idee în minte ca la Transylvania, și anume să fac un antrenament lung pentru Val D’Aran. Iulia s-a înscris la maraton și pentru a nu trebui sa o trezesc la 3 dimineața și să stea pe acolo până la 8 când avea ea startul am decis să dormim acolo, lângă linia de start, în mașină. Am plecat de acasă vineri după muncă și am ajuns fix când se termina ploaia. Seara am mâncat la Montana o ciorbiță și apoi ne-am băgat în portbagaj la somn.

Dimineața m-am trezit cam greu și m-am pregătit cam lent i-ar când m-am uitat la ceas mai erau 15 min până la start. Am ajuns la ședința tehnica care a ținut până cu 2 minute înainte de start. Eu nici GPX-ul nu îl aveam descarcat de pe net și pus pe ceas, așa că repede repede am pregătit și s-a încărcat fix când Vasi striga numărătoarea inversă. START! Am luat-o la fugă în jos pe pârtie împreună cu o gașcă de spartani. La prima urcare în pădurea de brazi era încă întuneric așa ca am decis sa iau o lanternă micuță să-mi lumineze poteca. Deja de când am început să coborâm eram singur. Am mers grijuliu pe coborâre să nu care cumva să-mi distrug cvadricepsii încă de la începutul cursei, iar cum am ajuns la prima urcare mai lungă m-am simțit excelent, puteam să alerg la deal cu pași mărunți și împingându-mă în bețe. De primele doua aid station-uri am trecut fără să mă opresc fiind încă răcoare afară iar eu încă aveam suficientă apă la mine.

Apoi a urmat rezervația Scarița Balioara, cea mai grea parte din traseu: coborâri tehnice, urcări abrupte, ba chiar si drumul forestier dinainte de punctul de control de jos din vale era plin de bolovani. După punct am mers o porțiune pe asfalt unde m-am cumpătat încă odată pentru a avea spor la urcare. Cum am început să urc l-am văzut pe Bogdan Tală în spatele meu așa că l-am așteptat să mai schimbăm o vorbă. Eu credeam că dacă m-a ajuns va trece de mine și voi rămâne iar singur. Dar din vorbă în vorba am ajuns să facem toată urcarea până înapoi la Răscruci. Pe coborâre parcă el avea o viteză superioară și mă țineam de el având în vedere că compania pe urcări nu îmi strica deloc. Ajunși în satul Săgacea a început greul! O căldură dogoritoare ne-a pălit pe amândoi și am fost ajunși de alți doi concurenți. Urcarea până la cruce a fost cea mai grea bucată din cursă. Nici decum tehnica precum Scărița Belioara, dar foarte foarte cald deși era doar ora 10 dimineața. Am avut noroc să prindem noi umbra și răcoare pe Scărița, dar aici s-a terminat norocul. Trecuți și de ultimul punct înainte de Buscat mai urma o urcare un pic mai răcoroasă prin pădurea de brad și apoi jnepeniș spre varful Pietrele Mărunte. Aici Bogdan a rămas un pic în urmă în timp ce primele două fete ne-au întrecut. Am revăzut-o pe Ioana cu care alergasem destul de mult la Cugirace în toamnă și știam ca ea este mai bună pe plat și coborâri.

Am ajuns practic de-odată cu fetele la dropbag dar ele au plecat mai repede. Bogdan și el la un minut, maxim două în spate. De la dropbag am plecat singur dar am mers încet să îl aștept pe Bogdan. Mergând așa am realizat ca am lăsat cam prea multe la dropbag. Pe lângă vestă și bețe am lasat și din geluri și cu un scurt calcul am realizat ca nu prea îmi ajung pentru vreo două ore jumate cât am preconizat noi că vom face. Eh lasă că compensăm din punct! Ne așteptam să fie cald tare pe bucla de ultra pentru că nu prea mergeam prin pădure, ci pe golul alpin din zona stației meteo de la Muntele Mare. Dar am avut un mare noroc că vântul bătea și ne răcoarea excelent. Am trecut de punctul de intersecție pe unde avea să urcăm la întoarcere spre vârful Pietrele Mărunte și am văzut niște alergători și mi-am zis: ah uite primii alergători, aproape că ei termină iar noi mai avem vreo 20 de kilometri. Dar ce nu știam eu era că de fapt erau fetele și încă un băiat. Pe urcarea din jnepeniș l-am pierdut pe Bogdan și când am ajuns la refugiu mi-au spus voluntarii că sunt locul 9. Hopa! Am realizat că ceva nu-i în regulă. Drumul până la refugiu era du-te vino vreo 500 de m, iar când m-am întors am dat de cei 3 rătăciți. Am continuat să alerg spre finish, dar parcă începeam să nu mai am așa spor pe urcări. Pe final am reușit totuși să alerg cu pace de sub 5 min pe km la vale ceea ce însemna ca încă mai am ceva în picioare. Asta era un semn bun pentru ca scopul cursei era să mă pregătesc de Val D’Aran, nu să merg la limită. Am trecut linia de finish în 8h 26 min si 26s, urmat de Bogdan la 3 minute distanță.

Încă odată am rămas reușit să mă bucur de peisajele munților Apuseni, de satele pitorești și viața simplă a oamenilor din zonă. Un traseu frumos și un concurs organizat bine! M-am bucurat la finish de povești alături de mulți prieteni și colegi din TRA și am uitat complet de drogbag pe care am realizat ca nu îl am abia după câteva zile.

Alte poze din cursă: