Trail Explorers » Trans Gran Canaria 2025

Prolog

Cu o zi în urmă cursei nu puteam sa dorm de la răceala tipică pe care o am cand merg in tari mai calde și puteam vedea cursa doar ca un mare eșec, un DNF necontrolat. Am pus tot echipamentul cap la cap, ambele drop bag-uri erau pregatite meticulos cu haine groase de schimb în caz ca mă apuca iar frisoanele, dar și haine subțiri potrivite pentru temperaturile care se anunțau. Am luat vesta de alergare plina cu tot echipamentul, m-am îmbrăcat cu tot ce urma sa iau pe mine la start, lanterna pe cap și-am ieșit la alergat. Am ieșit pe faleza iar apoi am coborat pe plajă lată și lungă cat un orășel din România. Am alergat la lumina lunii spre dunele de nisip din Maspalomas gandindu-ma ca asta va fi poate singura alergare pe care o voi face. Pulsul îmi era ridicat, 140 bpm la easy run, plamanii ma furnicau si picioarele le simțeam grele. Dar nu era nimic de făcut, damage was done, mai aveam 24h în care sa vad cum pot alerga alte 24.

În ziua cursei am avut parte de o plimbare relaxanta pe plaja, m-am uitat la cursa de maraton din cadrul TGC cu mare interes sa vad cum va fi ultima parte din traseu. Alergatorii zburdau peste bolovani ca și cum ar fi fost asfalt. În mintea mea: "lasă să ajung eu acolo si voi fi multumit si sa merg"

Am mers sa mancam la un local mic niște paste de casa dar nici jumătate nu am putut manca, pofta de mancare fiind aproape inexistenta. Corpul meu era in procesul de refacere, iar somnul de după a ajutat mai mult decat mancarea, dar nasul mi s-a infundat si nu puteam sa respir cum trebuie.

Vine seara și parcă dintr-o data trebuie sa plecăm spre bus care pleacă la 10 fix. Pe grabă apuc tot echipamentul si drop bag-urile si ies in strada, luăm taxiul și hopa, nu-mi amintesc unde am foița de vant. Simțeam constant ca uit ceva.

Pe drum cu busul facem cunoștință cu un alergător roman mult mai bun care alergase în 16 ore anul trecut și ascult toate poveștile lui poate poate mai prind și eu un sfat bun care sa ma impinga mai departe în cursa.

Ajunși la start Attila ne chema într-un bar sa dam un shot... de cafea. Îl dau fără sa ma gandesc ca spaniolii ard cafeaua și adio gust, mi-am ars limba iremediabil.

Ne punem încet în cajonul 2 în spatele elitelor și anticipația startului crește dar eu tot lipsit de entuziasm, parcă mă pregăteam sa merg la tăiere. În schimb toți muschii erau în stare perfectă de cursa, avand cel mai cuminte taper pentru o cursa de cand mă știu. Garmin zicea Peaking deci nu aveam nici o scuză.

Strat - Tenoya

Start! o mulțime imensă de oameni ne inconjuara si ne aplauda, spaniolii știu face atmosfera!! Dintr-o data nivelul de energie si entuziasm crește considerabil. Alergăm puțin pe plaja parcă înotând încet iar apoi 3-4 km pe faleza Las Caneteras, unde oamenii încă stau la terase și aplaudă și încurajează puhoiul de alergatori.

Următorii 6 km îi alergăm pe niște urcari domoale pe drumuri late pline de praf. Plamanii mei urla de suparare la cat praf înghit, dar eu și Vali depășim nestingherit oameni care deja scot betele (fără nici un motiv real de a le scoate), vine prima barieră făcută din doua bucăți mari de beton, alergatorii la coada ca oile în tarc fie pe dreapta fie pe stanga. Eu cu Vali sărim gardul de beton dintr-un foc evitand astfel aglomerația formată. Pana la primul punct de control tot urcăm și coborâm prin ceva locuri înguste si tehnice. La primul punct îmi umplu un singur flask și îi dăm înainte. Un lucru era sigur: răceala a trecut, intrasem în race mode!

Tenoya - Arucas

În scurt timp intrăm pe albia unui râu, ca într-un fel de canion plin de bolovani. Sărim din bolovan în bolovan ca broastele și pășim la ghici speram ca aterizăm pe o piatra stabilă. Nu pot spune ca a fost o zonă prea plăcută și mă tot gândeam că așa se va și termina cursa. Urmează prima urcare mai abrupta care dupa ce ii dam de cap mă uit în spate și vad un șir luuung de alergători, toți cu lanternele aprinse. Noaptea era lungă, mai aveam cel puțin 6 h de întuneric, dar asta înseamnă ca și temperatura se mentinea placuta. La capătul urcarii ne așteaptă o coborare alergabilă, loc în care dăm drumul la picioare până ce ajungem în al doilea punct aflat într-o sală de sport. Bag o portocala, umplu ambele flaskuri și gata de plecare. Vad oamenii care urca în tribune și ne indruma cineva încolo.. dar de unde, ajungem la bai, trebuia să ieșim prin colțul sălii. Ieșim în noapte din nou pe terenul încă arid și uscat din Arucas.

Arucas - Teror

O prima parte alergabilă cu mici hopuri în care Vali mă atentioneaza ca mai avem mult nivel din cursa și că trebuie sa ne pastram. Entuziasmul meu se schimba repede în agonie cand incepem o urcare cu înclinație mare în care betele ne ajută din plin. Vine o porțiune mai plata și repede bag betele, alergăm nestingheriți pe poteci late și prafoase. Am zis: dacă e așa toata cursa terminăm într-un timp excelent! Marcajele ne îndruma de-a lungul unui viaduct de apa, bineînțeles gol, pe care îl urmăm o vreme. Deși panta era inexistenta faptul ca in stanga noastra era un aprubt imens ma făcea sa calc cu grija la fiecare pas, nu voiam sa zbor în prăpastie așa de repede în cursa. Deja începeam sa nu mai fim grupuri mari de alergători, maxim 10, dar o singura constantă: eu și Vali. Vali trăgea de mine pe urcari unde plamanii spuneau sa o las mai moale iar pe coborari unde musculatura mă ajuta trageam eu de el. O placuta pusă de organizatori de anunța: "Here comes the good stuff": urma sa urcam un munte abrupt, pe un pamant moale. Ceata era de jur împrejur, iar toate plantele erau ude de la condens. Eram șocat sa vad atata verdeață și umezeala pe insula ce până acum o credeam cel mai arid loc în care fusesem.

În varful urcarii ne întrec un grup de alergatori care ne stăteau în spate de la începutul urcarii. Lupta nu era cu ei, ci cu timpul nostru, dar am preferat sa salvez picioarele pentru ce urma sa fie mai greu. Coboram rapid pe o poteca care mi-a amintit de MIUT dar fără scări. Intrăm pe stradutele orasului Teror despre care auzisem ca este unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa. Până și în negura nopții orașul mi-a plăcut enorm. Voluntari cat si sustinatorii deopotriva ne aplaudau sosirea in oras. În punct parcă mă pierd puțin și nu știu ce sa mananc. Gelurile intrau excelent conform planului dar imi chioraie mațele. Fur doua bucati de paine alba cu branza si ne alunec pe gat cu niște pepsi. 4:25 plecăm, statusem cam mult, 6 min.

Teror - Fontanales

Stand în cort m-a luat un frigul și îmi amintesc zicala lui Robert:"să-i dăm bice amice!". Dar corpul parcă voia altceva... dintr-o data imi creste pulsul și urcarea pare chinuitoare. Era primul moment greu din cursa. Urcam încet printre curțile oamenilor și am găsit soluția: chiar dacă mancasem în punct bag primul Maurten. uitasem ca nu am doar Precision. Nu durează mult și își face efectul și continuam urcarea cu sporul pe care-l aveam înainte de Teror. Urcarea nu mi-o mai amintesc deloc, dar începea sa ma doara spatele și atunci mi-am făcut scenariu în cap cu ce vreau sa fac la primul drop bag. Ajunși în Fontanales mă desfășor, scot prosopul mare, mă întind pe jos sa imi relaxez lombarul în timp ce ronțăi ceva. Ma imbrac repede sa nu mă ia frigul, schimb sosetele si merg repede la apă. Poate era bine sa îmi iau apa imediat cum am intrat sa mă hidratez în tot acest timp. Iau o supa sa îmi clătesc puțin gura dar e fierbinte și nu foarte buna. Iau și niște isotonic, apa, pepsi și sunt gata de plecare. Mancare aveam gelurile mele, nu ma imbiau jeleurile lor.

Fontanales - Eh Hornilo

Ieșim din garajul acela ostil și ne lovește un frig teribil! Iau repede foita de vant pe mine și urc parcă puțin cam greoi, dar incet-incet se luminează și pot sa observ ca suntem deasupra unui teren de fotbal. Urcăm printr-o pădure superbă de pini care mă face sa urc mai cu spor! Cand începem coborarea mă minunez de diferenta de nivel și distanța. Alergam ba prin pădure, ba pe asfalt, ba pe drumuri de pamant. Peisajele alpine îți iau privirea. La prima rază de soare scot o piesa de inviorare care ne ridica moralul la cote maxim si mie si lui Vali. Kilomentri se duceau repede, dar nivelul ba! La capătul asfaltului aflăm si de ce! 1,3 km cu 400m nivel. O coborâre abruptă pe o vale superba, cu multe serpentine și destul de tehnica.

Atunci mă suna Iulia si-mi zice ca noaptea nu a mers prea bine și ca ajunge la limita la cutoff. Moralul meu a mers de la cer la pamant. Mă tot gândeam ce sfaturi sa ii pot dar, urma porțiunea asta excelentă care te ajuta cel puțin la moral.

Înainte de a ajungem în punctul de control urcăm pe versantul muntelui agale.

El Hornilo - Artenara

Chiar dacă era dimineața soarele bătea deja nestingherit și am decis sa iau 1,5 L de apa care urma sa se dovedească insuficienți. Plecăm pe drum până la baraj de unde începem o urcare de 4 km cu 7-800 m nivel printr-o pădure rară de pini. Căldura se resimte alocuri dar cel mai rău mă rupea spatele. Era beton! Am luat prea multe de la Fontanales, îmi vedea sa abandonez obiecte pe drum. Era clar ca nu voi avea nevoie de bluza lunga, manuși, bol de mancare. Dar stresat ca am stat 17 min in loc de 15 cat îmi propusesem m-a facut sa omit sa le scot din rucsac. Atunci am zis: mai bine beau si mananc ca sa imi usurez spatele. Zis și făcut, pe urcare m-am hidratat și am mancat bine și am uitat ca totuși mai e ceva până la Artenara. În varful urcarii mă opresc puțin sa imi relaxez spatele și să mă dau cu crema de soare, pun sapca-n cap și îi dăm la vale. Deja începeam sa întrecem alergatori care păreau distrusi. Noi alergam consistent pe plat și pe coborari și urcam în ritm alert. De la asfalt până la artenara mai era un mic hop, 250m nivel. Resursele de apa se tot împuținau, așa ca am inceput cu ratia. Cum am văzut orașul am golit flask-urile! Punctul era plin de oameni, fiind punct comun cu cei de la 80k. Aici am mâncat niște orez cu legume după ce am băut un flask de apă și jumătate de izo. Îmi umplu 4 flaskuri, nu mai voiam să risc să rămân fără apă.

Artenara - Tejeda

Plecăm în uralele oamenilor, care de fapt erau îndreptate către alergătorii de top de la cursa mai scurta care zburau pe langa noi. Urcăm puțin pe asfalt și Vali intreaba: "scoatem bețele? aoleu betele!!!". Uitase bețele în punct, eu continui în ritmul meu mai lent, dar Vali mă prinde din urma după nici 2 km. Urcăm alt munte timp în care ne tot imaginam pe unde va fi traseul luand in considerare punctele cheie în care urma sa ajungem. Ajunși în vârf am impresia ca a trecut foarte repede urcarea. Coborarea catre Tejeda în schimb mă termină psihic, cu multe schimbări de direcție pe alei de beton în sat. Un muncitor care lucra într-o curte da drumul din cand in cand la un robinet sa ude alergatorii pe cap. Toți păreau foarte infierbantati, eu m-am udat dar nu eram neapărat așa afectat de caldura. Mă hidratam bine iar saunele de acasă pare ca au avut efect.

Ajunși în punct am umplut iar flask-urile si m-am intins pe gresia rece din punct cu tricoul ud: o decizie excelentă, m-a revigorat de numa.

Tejeda - El Garanon

Plecăm din Tejeda cu un singur gand: mai avem o singura urcare masiva apoi in mare parte coborare si doua urcari mici.

Asta urma să fie și cea mai grea urcare din zi, cu o singura coborare la mijloc către un sat de munte. În sine urcarea era frumoasă, revenind în păduri de pin, dar oboseala începea sa ne incetineasca considerabil. Abia așteptam să ajung la dropbag sa scap de toate lucrurile inutile ce le aveam la mine.

Cei de la 80km începeam sa se împuținească sau sa fie mai normali la pace. De la cursa noastra deja vedeam tot aceleasi fețe, zici ca eram într-o cursă cu 20-30 de persoane, nu aproape 1000.

El Garanon - Tunte

Ajuns în punct mă lovește haos-ul, totul era împărțit în casute dintr-o tabără de munte, mă schimb de haine și îndes cu greu toate în drop bag-ul deja rupt.

Intru-n sala de mese si vad o adevărată cantina pregatita. Bag un castron cu orez și pui și sunt gata de drum. Vesta era aproape goala, deja imi faceam griji ca am lăsat prea multe și ca am uitat ceva din echipamentul obligatoriu. Nu era cazul.. am avut doar proasta organizare sa car cu mine prea multe până acolo. Ma sochez putin cat de mult am stat în punct, aproape 25 de minute și mă grabesc.

Imediat ce ieșim din punct îmi amintesc ca nu m-am dus la baie si e plin de oameni în jur, așa ca merg o perioada până ce găsesc o zona mai liberă. Mai urcăm puțin printr-o pădure superbă și apoi vine prima coborare bombă: 8km cu 850m nivel. La început pornesc cu avânt ca și cum as fi la un semi maraton, întrecând alergători unul după altul, chiar și de la 80km. Vali se tine de mine cu greu dar revenim în ritmul de ultra după vreo 3-4 km cand incepe o poteca bolovanoasa. Primul semn ca am mers prea repede: ma furnica palmele! al doilea: îmi suflu o nară infundata si vad ca imi cursese niște sange! Atunci ma speriu și zic ca mai bine merg mai prudent până la final decat sa mă opresc la 100-110 km. Ultimii 3 km din coborare devin chinuitori, alternez alergarea cu mersul și uit sa mai mănânc gelurile propuse.

Tunte - Ayagaures

La Tunte iar mă plimb prin punct pierdut, nu știam ce am nevoie. Deja soarele apunea deci 1 L de apa e suficient, infulec o felie de pizza si plec... dar in direcția greșită! mă oprește un voluntar și ma-ntreaba dacă renunț. Eu confuz zic ca nu, asa ca mă întoarce din drum și intru iar în punct și traversez terenul de fotbal și merg spre munte. Știam ca avem o urcare pe care o merg agale, scot lanterna și mă gandesc cu groaza ca Gicu a făcut peste 4 h din Tunte. Finish-ul părea aproape la 25 km dar nu era chiar așa. În varful muntelui ne intampina un apus de soare sublim care ne da un ultim imbold moral. Coborare luuunga iar, de 8km cu 850m nivel. După nici 500m începe și distracția: tehnic pe bolovani. Simteam la fiecare pas cum ma zdruncin. Prin noapte am coborat in continuu, nu se mai termina parcă. Ajuns în punct am zis; gata, de aici doar la finish, nu mai am nici o scuză sa renunt!

Ayagaures - Finish

Mananc niste paste și plec cu flask-urile pline desi nu prea mai aveam intake de apa. Saruri nu mai băgam de frica tensiunii așa ca zis ca ce am în picioare este suficient pentru a duce cursa la final.

Urcam pe drumul lat si neted până in varful coamei de unde vedem lumniile orasului in departare. Totul parea confuz din cauza beznei, muntii aratau ca niste dragoni asezati in intuneric. Coborarea până în vale a fost cum a mai fost dar cum am ajuns la "râu" a început distracția! Bolovani peste bolovani, poteca din cand in cand vizibilă. Am dat câteva șuturi la niște bolovani de nu mai simțeam degetele. Cum prindeam puțin de viteza începea iar o secțiune ultra tehnica și cum nu mai puteam ridica picioarele cum trebuie mă tot impiedicam. Mă tot uitam la ceas si kilometrii scadeau foarte lent. Pe final cand am ieșit din canionul nesfarsit a început și lanterna sa dea semne de oboseala. Am ajuns la drum unde ne așteptau familia lui Vali si Iulia, ne-am aplaudat ca pe niște mari campioni dar eu mă simțeam ca ultimul loc. Asta până când am ajuns pe linia dreapta de finish unde m-a pătruns un sentiment de împlinire și bucurie! 23h 25 min. o ora jumate peste ce-mi propusesem dar în condițiile date cu raceala si tensiune ridicată am rămas multumit.

After the race

După cursă am reluat traseul cu mașina și am descoperit aceasi insula frumoasa si plina de farmec: de la pitorescul Teror la pădurile de pini din care am cules conuri gigant și până la faimosul Roque Nublo.