Trail Explorers » Transylvania 80k

Transylvania100 a fost printre primele curse de trail, primul semimaraton, în urmă cu 3 ani, pe cand nu prea stiam cu ce se mananca alergarea montana. Atunci am alergat din Moeciu până in Bran în puțin peste 3h cu 1100m elevație. Munții Bucegi au fost în liceu ca o a doua casă, locul în care mergeam în drumeție ori de cate ori aveam ocazia. Știam valea Mălăiești și valea Cerbului ca pe parcul central din Brașov. M-am înscris la Transilvanya100 la proba de 80km cu gândul că va fi un antrenament excelent pentru cea mai importantă cursă din sezon, in Spania la Val D’Aran, având fix jumătate din distanța și elevație. O cursă este mereu o opțiune mai bună pentru un antrenament lung din punct de vedere logistic. Dropbag-ul, punctele de alimentare și motivația că trebuie să duci la capăt traseul propus sunt principalele avantaje.

După Făget winter race care luam startul la 2km de casă, Transylvania esta a doua cea mai aproape cursă de casă, de data aceasta față de casa părinților din Cristian. Chiar dacă startul este la 5 dimineața, drumul de 15 min pana în Bran este rapid și confortabil. Ajunși în Bran a venit întrebarea: câte ore de parcare plătesc? 15 ore? 16 ore? Nu știam la ce să mă aștept, traseul era lung, tehnic, vremea se anunța bună în ciuda faptului că în noapte dinainte cursei a fost o furtună puternică. Ne-am pus la linia de start, abia se crapa de ziuă dar nu am avut nevoie de frontală primii kilometrii fiind prin Bran.

Am plecat mult prea îmbrăcat, cu foița de vant pe mine cu pantaloni lungi și bluză cu mânecă lungă. Pantalonii lungi au fost teoretic obligatorii și nu mă lăsa sufletul să plec neregulamentar. Kitul la fel, unul stufos și greoi, similar cu cel de la Val D’Aran, așadar un antrenament perfect. Prima urcare a mers destul de bine, am intrat ă ritm, deși aveam pulsul cam mare. Ajuns sus, peisajul din culmea Țigănești este spectaculos cu vedere către vârful Scara și în jos vedere panoramică cu toate depresiunii Brașovului. A urmat o coborâre în vale, apoi o curbă de nivel urmată de o coborâre abruptă până la cabana Mălăiești unde am ajuns in 2h si 9 min, cu aproape 45 de minute avans de plan! Eram puțin îngrijorat… credeam că am tras prea tare și că îmi va afecta finalul de cursă. Am băgat capul în pământ și i-am dat bice la deal către cea mai grea porțiune din cursă: urcarea prin hornul Mălăiești. Abrupt, plin de zăpadă, alunecos, periculos pe alocuri. Am prins un danez care tot aluneca și mergea cu frică, parcă nu mai văzuse zăpadă în viața lui.

Ajuns sunt in buza hornului am suflat ușurat și mi-am zis: de acum trebuie sa alerg! Zis și făcut: multe zone din traseu încă aveau zăpadă dar eu încercam să păstrez momentul și să alerg. Cam alergam singur și asta nu prea mă ajuta. Nu știam dacă ritmul meu este prea lent sau prea rapid. Urmărind doi alergători din față am reușit sa mă abat de la traseu pe coborârea spre Peștera și m-a încetinit puțin porțiunea de traseu off track. Moral eram puțin abătut că deja aveam probleme de orientare cu condiții bune de vreme, dar mi-am spus: eh și dacă mă pierd care e baiul? Antrenamentul tot e bun făcut.

Ajuns la Peștera iau prima pauză mai consistentă să mănânc ceva solid și sărat. Am realizat ca nu am suficiente săruri la mine așa ca va trebui să improvizez din puncte. Imediat după ce plecăm din punct cei de la 100km fac stânga spre a doua urcare pe Omu, iar noi (adică doar eu pentru ca eram sigur lulea) facem dreapta spre Babele. O urcare scurtă și abruptă într-o zona expusă. Mă bătea soarele deja și îmi era cald și tânjeam deja după pantalonii scurți de la dropbag. Mă uit în spate: doi concurenți la vreo cate sute de m. Simțeam ca pe urcare se apropie de mine și mă tot gândeam: voi fi in stare să țin pasul cu vreunul din ei? Sau deja sunt prajit si bătut de soartă. La babele nici un checkpoint, nici un timer point, cum nici pe Omu nu a fost. Coborâm puțin ca apoi să alergăm pe platoul din apropierea cabanei Piatra Arsă. Aici e un loc excelent de antrenament pentru atleți! E la 2000m altitudine și ai pistă, zone plate de intervale, e ceva de vis. În punct ajung primul dar imediat după mine vin și cei doi din spate. Ionuț intră în vorbă cu voluntarii și îi întreabă dacă e marcat bine traseul pe platou pentru ca anul trecut s-a pierdut în zona asta. Atunci îmi surâde să nu mai alerg singur și intru în vorba cu el ca poate poate mă pot ține de el și măcar dacă mă pierd nu mă pierd singur. Plecam din punct, nu trec 500 de m că deja ne-am pierdut. Al doilea băiat ne strigă din depărtare că am ratat un viraj prin jnepeniș. Revenim în traseu pe o scurtătură dar nu îl mai prindem pe băiat. A urmat apoi o bucată destul de plictisitoare și anostă din traseu, platou, fals plat, smocuri de iarba, baltoci de zapadă topită, nimic ce să te bucure într-o alergare. Dar noroc ca am fost cu Ionuț cu care am început să povestesc. Mereu la formarea unei echipe într-o cursă de ultra ai multe povești si trece timpul altfel. În același timp fiecare își da seama daca ritmul celuilalt este similar cu al lui și fiecare face mici ajustări pentru a se plia pe stilul celuilalt. Mi-a fost greu să-mi dau seama dacă unul merge mai bine pe urcari și celălalt pe coborâri sau fix invers. Deja ne apropiam de dropbag și eram nerăbdători așa ca am reușit să ne pierdem de-a binelea printr-o pădure brazdata de defrișări. Nici trackul nu bătea prea bine cu poteca din realitate. Am navigat grijuliu până ce am dat la baraj la lacul Bolboci.

La dropbag m-am schimbat, am mâncat și eram gata în 14 min, cu 4 minute mai mult decât am planuit. Ionuț și-a luat puțin mai mult timp să se pregătească de a doua parte a cursei, dar supa lui miso ne-a ajutat pe amândoi să ne recăpătăm forțele. Am decis să îl aștept pe Ionuț pentru a face echipă. 5 minute pierdute acum aveau să mă ajute să recuperez mai mult spre final. Când am plecat din punct mai erau vreo 3 baieți la cabană, deci avansul pe care noi îl aveam se topise. Cu forțe proaspete am început să urcăm iar pe munte. Dupa prima urcare am dat de ceva deal mai domol dar cu iarba grasă cu gâlme. Am urât din tot sufletu bucata asta de traseu. Era alergabilă panta, dar nu puteam sa scoatem pace de peste 10min pe km. Era de-a dreptul frustrant. Din Șaua Strunga i-am dat viteza la picioare. Am coborât pe traseul pe care în urmă cu 3 ani urcam la semi cu o viteză care mi se parea amețitoare, deși nu era chiar așa. Totuși 9h de cursă își spuneau cuvântul. Pe drumul forestier din Moeciu am ținut un ritm constant. Am urcat apoi o pantă scurtă până în culmea din stânga ca apoi să coborâm în vatra satului în Moeciu. Chiar înainte de punct îl ajungem pe Sebi care era vizibil cu probleme musculare. Ne spune ca el abandonează aici ca nu mai poate. Mie nici prin gând nu îmi venea să renunț cu 20 de km înainte de finish. Deja începeam să fac calcule. Timpul meu de 15-16h de la început era absolut spulberat. Ionuț voia 13h jumate, dar eram cam pe plan de a termina in sub 14h.

Plecam spre Guțanu iar prima urcare mă lovește din plin, eram lipsit de energie și putere. Bag niște săruri, mănânc ceva și îmi revin. Aici Ionuț se tot indepărta cu un yoyo. Pe porțiunile plate el începea să alerge și eu îl imitam. Clar aici cele 5 minute așteptate la dropbag au fost răsplătite. M-a tras la deal ca un pacer. De la Guțanu am dat de alergătorii întârziați de la cursele scurte. Bocaneam la vale mai tare ca ei ca să ne facem auziți. Știam ca mai e o urcare scurtă înainte de a începe coborârea finală spre Bran. Chiar si pe urcarea asta am depășit oameni și trageam încă bine din bețe. Ionuț mi-a explicat planul încă de la Bolboci: nu forțăm până ce nu se termină urcarea. De acolo dam drumul la picioare să scoatem tot ce a mai rămas bun din noi până la finish. La ultimul checkpoint din Poarta este o urcare mica pe un fals plat pe care la semi am mers-o. Eh de data asta cu 75 de km în picioare am alergat-o! M-a facut să mă simt puternic! Deja timpul estimat era cu 15 min mai bun decât ne-am propus dar eu tot făceam calcule cât mai aveam avans față de cel din spate. 10 min se puteau topi dacă nu alergam serios, dar Ionuț a scos iar cel mai bun din mine și am reușit până la final să mai tăiem cateva minute din timpul estimat. Am ajuns la finish prea repede unde Iulia și tata nici nu se așteptau să ajungem. O surpriză plăcută să îl vad pe tata la finish.

Încă odată am realizat cât de mult contează să alergi cu cineva, cât de mult contează să formezi o echipă chiar și într-un sport individual. Locul 8 si 9 obținut de mine și Ionuț m-au făcut mândru și mi-au dat încredere că voi putea alerga și curse mai grele și mai lungi de atât. Pe această cale îi mulțumesc lui Ionuț și mă bucur ca am mai câștigat încă un prieten alergător. 13h 41 min si 30 s a fost timpul final, cu vreo 2 h mai rapid decât ce mi-am planuit eu.

Mai multe poze faine din cursă: