Trail Explorers » Val D'Aran VDA

Prolog

Am mai fost aici! Da, un deja-vu ma cuprinde odată ce cobor din avion in Barcelona, dar de data aceasta eram cu Iulia, nu cu Gicu. Și m-am gândit, în 2024 aici era sa mor, chiar de ziua mea. Dar cea mai bună calitate a unui ultramaratonist care este? Perseverența!

Ajunși în Barcelona căutam locul din care trebuia sa vina să ne ia un bus să ne ducă la parcarea de mașini rental. Era cald, soare și abia așteptam să îi arăt și Iuliei ce m-a făcut să mă întorc pe valea Aranului, un loc magic din inima munților Pirinei. După o călătorie de aproximativ 4 ore am trecut prin tunelul care ne-a trecut ca în Narnia, intr-o altă lume, deasupra orașului Vielha, locul în care avea să fie startul si finishul cursei de 100 de mile la care urma să particip. Iulia a rămas gura cască când a văzut ce frumos era orășelul de munte înconjurat de versanți abrupți, impunători, alocuri acoperiți cu păduri de brazi. Ne-am cazat și fiindcă muream de foame am mers la printre puținele locuri în care țineam minte ca în urmă cu un an am mâncat bine cu Gicu. Am mâncat un calzone delicios și apoi am dat o fugă prin UTMB village ca apoi să ne bucurăm de Mercadona, supermarketul meu preferat din Spania. A doua zi am fost să ne ridicăm kit-ul și am urmărit cu sufletul la gura cursa de 50 km, PDA, unde am avut bucuria să îl avem pe podium pe compatriotul nostru, Leo Mitrică. Dar veștile rele abia urmau să vina. Prognoza meteo nu era grozavă și aveam temeri că se va repeta scenariul din urmă cu un an în care cursa a fost anulată după vreo 9-10 h din cauza celei mai groaznice furtuni pe care am trăit-o vreodată. Dar surpriza, vine un SMS cum ca toate traseele au fost modificate. Deja știam modificările aduse la PDA, o scurtare la final pentru a evita golul alpin. Se uita Iulia repede pe noul gpx si vede ca și la ei parte de final diferă, dar în rest traseul este la fel. Încrezător deschid si eu gpx-ul cursei de 100 de mile și remarc cu stupoare că traseul nu are nici o legătura cu traseul inițial. Era mai scurt cu vreo 20 de km, mai puțin nivel, de la 10k de m la ”doar” 7500, dar cel mai rău era că era un dute vino în sus și-n jos pe vale, prin satele cocoțate pe versanții munților. Dezamăgit plec spre cazare și încep deja să-mi regândesc drop bag-urile. Între timp îl anunț și pe Zsolt care mă ajutase cu planul de cursă pe vechiul traseu și foarte prompt folosește magia Spectro.life și îmi generează vreo două variante de plan de cursă. Am estimat eu la 24 de ore, dar era un wild guess având în vedere că planul inițial era de 32 de ore. Imediat am realizat: dacă duc planul la bun sfârșit voi ajunge pe lumină, la ora 16, când e și startul. Îmi era groază de a doua noapte din experiența de la MIUT din 2024.

Trecând prin kit-ul Iuliei am zis să verific dacă și eu am tot ce-mi trebuie dar surprizele neplăcute nu încetau să apară: un baț nu se mai deschidea! TSL super bețe, dar știam că un băț tot mi-a dat bătăi de cap. Repede fugi la village să căutăm niște bețe. Am încercat tot felu de modele care mai de care mai ciudate, toate încercând să copieze designul Leki cu mânuși însă complicând sistemul inutil. În final am cedat și am cumparat Leki, chiar dacă erau mai scumpe decât toate celălalte. Nu voiam ca niște bețe să îmi strice cursa. În piață mă revăd cu Marius Iorga, un fost coleg din TRA, alergator foarte bun din Blaj care mai terminase VDA-ul dar și UTMB-ul. Am stat un pic de vorbă și mi-a zis că deși nici lui nu-i convine noul traseu, mai bine așa și să nu se mai anuleze. Era clar ca el avea un plan optimist decât al meu, dar era și de înțeles, experiența și rezultatele lui aveau un cuvânt de spus.

A doua zi dimineață o duc pe Iulia la start în Les, la cursa de 100 de km. Startul a fost în trei valuri, Iulia era în al doilea. Când a intrat în coridor și ne-am luat rămas bun era foarte emoționată însă eu știam că va reuși să ducă cursa asta cu bine! Când a plecat soarele abia mijea la orizont și deja mă gândeam cum va fi peste 24 de ore când voi fi la jumătatea cursei ieșind din noapte. Am încercat să-mi fac un program astfel încât să pot dormi la pranz câtuși de puțin dar pranzul spaniolilor este ceva relativ. La ora 12 era prea devreme, unele restaurante încă serveau doar cafeluța de dimineață, altele se închideau pentru pauza de siesta. Cu greu am găsit o pizza subțire și uscată și m-am pus la somn.

Start

Afară era cald, o zăpușeala incredibilă, dar se anunțau furtuni puternice după prânz când era programat să avem noi startul. Mă pregătesc temeinic, îmi iau vesta și plec din hotel ca un spartan la război. Ajung la cort, las dropbag-ul și văd un japonez cum arată unor voluntari kit-ul obligatoriu. Mă bag și eu acolo în seamă și imediat mă verifică și intru în coridor. După vreo 2-3 minute deja era o coadă de nu îi vedeam capătul. Stau și îmi adun gândurile. ”Focus! Știu că poți, ești pregătit, ai alergat excelent la cursele de pregătire, nu ai de ce să te temi. Doar ține pulsul jos la început să nu te macini prea repede”.

Toată lumea e pregătită și surpriză! Începe ploaia! Soarele bătea dintr-o parte, dar picurii mari de ploaie rece ne loveau ca pe o ceată de găini neajutorate, bătute de soartă. Aveam flashback-uri din anul precedent. 3,2,1 START! Plecăm pe străduțele ticsite cu oameni care deși ploua au decis să stea și să ne susțină, să ne încurajeze la startul unei aventuri de neuitat.

Cum am început să urcam prin padure a început o ploaie torențială de abia vedeai. Mergeam în coloană, uneori mai ne opream, dar asta mai domolea și pulsul care trebuia ținut în frâu. Ajungem la primul punct de control pe marginea unui lac. Țineam minte punctul ăsta de anul trecut, dar nu am mai ajuns pe varf înainte, ceea ce a fost foarte bine pentru ca fulgerele trăzneau la greu pe crestele înalte. Ploaia s-a domolit și nu după mult timp a ieșit și soarele. Am coborât destul de abrupt pe poteci înguste cu piatra până în Es Bordes. De acolo am urmat valea pe niște drumuri line iar când am trecut pe lângă un camping oamenii ne aplaudau și ne încurajau. A fost un sentiment plăcut, mi-am amintit de Madeira cum stăteau oamenii noapte în pragul porții să ne aplaude. După a început distracția. Up and down like a roller coaster pe versantul estic al vaii. Am trecut prin multe sate, pitorești, multe semănau având un stil arhitectural uniform, căsuțe cu acoperișul gri ca din lespezi de munte, piatra cubică și bisericile cu turn în formă parcă hexagonală. Am coborât în Bossost, locul unde urma să fie și primul drop-bag, doar ca a doua oară când trecem pe aici. Am plecat din Bossost iar după o urcare pe versantul vestic al vaii am revenit in vale pentru a alerga pe un câmp perfect plat imediat dupa Les, locul din care Iulia luase startul. Am început apoi o urcare șerpuită spre Canejan. Până aici oamenii fie mă întreceau pe coborâri, fie alergau cu mine pe urcări în același ritm. Dar până în Canejan am depașit câțiva alergatori care pareau ca îi ajunge oboseala deja. Soarele era deja dus și se tot înutneca, dar mi-am propus să amân lanterna până la checkpoint.

Noaptea

La Canjean mănânc mai multe lucruri solide, gelurile intrau bine dar parcă mă rodea stomacul. Merg și mă spăl pe față, scot lanterna și ies în noapte. Dar nu după mult timp îmi dau seama ca sunt pe contra sens si că trebuia să trec prin punct și sa ies in altă parte. Mă întorc și iau drumul bun, singur singurel în întuneric pe o coborâre destul de tehnică. Odată ce schimbam coborârea pe urcare încep să ajung alergători din urmă. Văd și primul concurent care s-a pus sa tragă un pui de somn într-o serpentină pe o bancuță. Mă sună Iulia și îmi spune ca a terminat cu bine cursa și că merge către cazare să se culce ca să poată să îmi facă suport în a doua zi. Moral eram super bine, fericit că a Iulia a avut o cursă bună. Urcarea a fost destul de lungă dar pe final a fost destul de domoală pe un drum forestier. Când am început să o luam la vale am dat de asfalt. Aveam vreo 8km cu 800m iar când am văzut că urmărim drumul de asfalt mi-am dat seama că vor fi niște kilometri rapizi dar cu impact pe musculatură și articulații. aveam pace de putin peste 5 min, eram șocat și în același timp îngrijorat. Parcă intr-o clipită am ajuns jos în satul care nu de mult se vedea ca o luminiță îndepărtată. A doua oră in Les, de data aceasta era un mic checkpoint cu niște apă. Am trecut repede știind că în vreo 3km ajungem la Bossost la dropbag. Aveam deja în cap planul, ce fac, cum fac. 1,2,3 am ajuns. Înapoi în sala de sport. Cum intru îmi iau dropbag-ul și surpirză, vine Marius Iorga să mă salute. Pentru mine era o surpriză. Chiar dacă el era pe picior de plecare, distanța între mine și el era de fix cât urma să zăbovesc eu în checkpoint. Mă duc la baie, mă spăl puțin la o chiuvetă cu apă rece, mă schimb de haine și la final mă dau cu vaselină. Parcă deja aveam o jenă din cauza pantalonilor. Din păcate pantalonii nu îi puteam schimba deoarece nu mi-am pus chiloți pentru cei noi. Uneori e frustrant să vezi ca niște pantaloni care au funcționat excelent la Gran Canaria te jenează câteva luni mai târziu. Mănânc repede ceva solid, parcă niște orez cu pui dar nu foarte mult, pregătesc rucsacul de drum cu un batch proaspăt de gel-uri și iau decizia neinspirată să las cutiuța mică și ușoară de vaselină în dropbag. Asta urma să mă coste enrom. Eram la km 60 iar următorul dropbag era la km 100. Am ieșit din checkpoint și ceasul a cântat ca am terminat un km in peste 20 de min. Pfuuui am stat prea mult, mai multe decât mi-am propus inițial.

Urma o urcare lungă de vreo 10 km, la început prin pădure ca apoi să trecem iar prin sate, poieni și drumuri forestiere pe care am mai fost seara trecută. A fost o secțiune de câțiva km pe care am alergat-o identic ca în urmă cu câteva ore iar alta pe care am alergat-o în sens invers. La primul checkpoint, pe la jumătatea urcării dau de un vălau din acela cu apă proaspătă rece. Deși nu îmi era cald, am băgat capul cu totul pentru a mă trezi. Am văzut după cursă că același lucru l-a făcut și câștigătorul cursei, Arthur Joyeux-Bouillon. În checkpoint am avut un moment tare drăguț: un băiețel de vreo 7-8 ani a venit la mine și m-a întrebat dacă vreau un pahar de cola deși era vreo 3 dimineața parcă. Am rămas impresionat de implicarea localnicilor în organizarea concursului și într-un fel mă ofticam că noi nu avem încă cultura asta a sportului. Toți ne încurajau și ne ajutau în checkpoint sau pe ulițele saltelor. Au fost încă vreo două urcări și două coborâri dar checkpointurile erau mereu la jumatate. Nici în vârf, nici jos în vale. Începeam să mă plictisesc de playlistul meu care începea să se repete. Pe ultima coborâre am dat un pic mai tare și imediat am simțit cum oboseala mă prinde din urmă. Dar cel mai rău era faptul că jena de la dropbag s-a transformat în iritație în toată regula. Mă ustura la fiecare pas și deja îmi făceam calcule cât mai am până la următorul dropbag.

Dimineața

Plec din checkpointul Vilac, eram la vreo 2 km de cazare și cu greu mă îndur să nu trag pe dreapta. Încep o urcare serioasă și imediat realizez că era fix traseul de la EXP pe care l-am făcut în urmă cu un an. Sus este un view point peste toată Vielha. Am ajuns acolo fix când se crăpa de ziuă. Până aproape de Arties știam traseul, un rollercoaster destul de abrupt, dar viteza mea era din ce în ce mai mică. Eram frustrat maxim că mă iritasem și abia așteptam să ajung la dropbag. Voiam doar să mă schimb și să mă dau cu o tonă de vaselină. Intrat în Salardu mă pierd pe străduțe, eram foarte nervos că pierd vremea aiurea doar pentru ca am ajuns să alerg singur pe acolo. Iulia mă sună și mă anunță ca si Marius e ajuns în checkpoint și că nu mai am mult. La checkpoint primul lucru am mers să îl salut pe Marius care nu arata deloc bine, era palid, deorece vomitase de mai multe ori pe drum. Îi zic și eu de problema mea și mă duc la baie să o rezolv. Iulia mi-a pregătit o supă și niște orez. Tragem un video pentru o postare live pentru a susține Raw Nature Experience și apoi vine Marius la mine și mă întreabă dacă nu vreau să mergem împreună mai departe. Eu eram destul de low moralul și nu aveam nimic de pierdut, Marius este un alergător mult mai bun decât mine.

Ziua

Plecăm prin sat ca doi oameni amărâți și începem să ne punem pe spus povești. Urma cea mai lungă urcare din cursă până în zona alpină pe care am evitat-o cu desăvârșire în prima zi. Urcarea era alergabilă, dar noi mergeam într-un hike destul de lejer. Ne depășesc câțiva alergători și Marius îmi zice ca încă nu poate mânca nimic ca îi e greață. La checkpoint Banhs de Tredòs mergem la echipa medicală și îi da o pastilă lui Marius care după ce a luat-o a avut o reacție tare amuzantă. Plecăm și îi arăt tehnica mea de a înghiți un gel Maurten fără să îl țin în gură. Noi ne așteptam să vină căltura, dar norii s-au adunat și era o temperatură moderată. În partea cea mai înaltă din zona alpină a început o ploaie rece dar s-a oprit destul de repede acolo unde eram noi dar de jur împrejur parcă ploua tare și se tot auzeau tunete. Terenul era destul de accidentat așa că aveam o viteza redusă. La checkpoint mănânc iar niște paine cu nutella, iar Marius reușește să bage chiar și ceva sandwich. Urma o urcare pe un drum forestier cu înclinație mică unde Marius zice către mine că trebuie să ieșim din letargie pentru a nu ajunge pe întuneric. Am început să alergăm și odata ce drumul s-a dus la vale, fiind și foarte alergabil, am prins o viteză cum rar ti-e dat să vezi la km 120 intr-un ultra maraton. Zburam pe lânga alți concurenți cu pace de 6, pe spaniol l-am pierdut în urmă și orcine era motivat de viteza cu care veneam se dadea bătut după nici 300 de m. După câțiva km buni realizam ca cvadricepsii erau terminați. Trebuia să mai păstram ceva în ei pentru ultima urcare de după dropbag. Am dezolvatat o strategie interesantă. Făceam intervale. Alergam cateva sute de metri, apoi mergeam în pas alert să ne revenim. Traseul a ajung intr-o zonă spectaculoasă, cu niște tunele săpate în munte. Parcă iar eram în Madeira.

A urmat cea mai urâtă coborâre dintr-o cursă din viața mea! 4km foarte abrupți și plini de noroi de cleios. Alunecam în toate părțile și abia ne țineam pe picioare. Aici știam ca a prins-o pe Iulia furtuna și mă avertizase ce avea să vină. Într-un final am ajuns in Arties unde fetele ne așteptau nerăbdătoare. De aici știam ca nu mai aveam cum să renunțăm. Vremea era bună, un soare plăpând bătea printre frunzele copacilor. Mai aveam o singură urcare iar apoi o coborâre până la finish. Urcarea parcă a fost interminabilă. primul km mai abupt a avut peste 300 de m elevație și la fiecare pas mă uitam la ceas cât mai aveam. Nu era timp de pierdut, voiam să scoatem maximul posibil și anume să terminăm sub 25 de ore. La km 100 când am plecat renunțasem la planul de 24, ba chiar și la cel de 25, singurul țel era să termin și să nu aprind lanterna.

Finish

Ultimul checkpoint se apropia și Marius era tot mai îngrijorat deoarece a lăsat cam multe la ultimul dropbag. Nu prea mai avea tot kit-ul obligatoriu așa ca la o verificare sumară ar fi fost penalizat. Și-a îndesat foița de ploaie în spate ca să pară mai mare rucsacul. În checkpoint n-am avut nici o treabă, am trecut și am început să alergăm la vale de am mâncat pământul! Pe ultima coborare cred că am depășit vreo 3-4 alergători ca pe ultimul km să mai depăsim doi. În capul meu zburam cu pace de 4 ca un atlet de mega performanță, dar de fapt aveam pace de 5:14 min pe km. Am intrat in Vielha unde toată lumea ne aplauda: trecători, oameni la terase, suporteri ai altor alergători. Am ajuns la finish și am trecut linia de sosire în 24 de ore, 52 de min si 58 de secunde. Am așteptat doi ani să dau de clopot cu toată setea! Un moment unic pe care aș da orice să îl retrăiesc încă o dată și-nc-o data. Am trecut alături de Marius linia de finish, câștigând încă odată un prieten după o cursă, cel mai valoros premiu pe care îl poți avea la finalul unei aventuri minunată.